“Ultimul mesia” – Peter Wessel Zapffe

Acesta este un eseu din 1933, scris de filosoful norvegian Peter Wessel Zapffe. Scris original in norvegiana, acesta a fost tradus in engleza in 2004 de Gisle R. Tangenes pentru editia din martie/aprilie (Nr. 45) a revistei “Philosophy Now”, text dupa am lucrat pentru a-l traduce si in limba romana. Orice corectura este binevenita.

Ultimul mesia

I

Intr-o noapte din timpuri indepartate, omul s-a trezit si s-a privit.

A vazut ca era golas sub cosmos si vagabond in propriul trup. Toate lucrurile s-au dizolvat in fata gandirii sale scrutatoare, miracol dupa miracol si oroare dupa oroare desfasurandu-i-se prin minte.

Apoi se trezi si femeia, si spuse ca este timpul pentru vanatoare. Si-a luat arcul si sagetile, un fruct al uniunii dintre spirit si mana, si a iesit afara sub stele. In timp ce bestiile soseau sa se adape din locuri familiare, nu mai simti spiritul infierbantat al tigrului in propriul sange ci doar un psalm maret al fratiei intru suferinta a tot ceea ce este viu.

In acea zi nu s-a mai intors cu vanat iar, cand l-au gasit a doua zi, zacea mort langa adapatoare.

II

Ce s-a intamplat? O bresa chiar in unitatea vietii, un paradox biologic, o abominatie, o absurditate, o exagerare de-o natura dezastruoasa. Viata si-a ratat tinta, aruncandu-se pe sine in aer. O specie a fost inarmata prea puternic – cu un spirit atotputernic, care este insa, in egala masura, o amenintare la adresa propriului bine.  Arma sa era ca o sabie fara maner, cu doua taisuri care separa totul. Cel care o va manui va trebui sa o tina in asa fel incat intotdeauna una dintre muchile ascutite sa fie indreptata spre sine.

In pofida noilor sai ochi, omul isi avea radacinile tot in materie, sufletul sau gravitand in jurul ei si supunandu-se legilor ei oarbe. Si totusi putea sa priveasca materia ca pe un strain, sa se compare cu toate fenomenele, sa distinga si sa-si localizeze procesele vitale. A sosit in natura ca un vizitator neinvitat, in zadar intinzandu-si mainile spre a cersi reconcilierea cu creatorul sau: Natura nu-i mai spune nimic, a facut un miracol creindu-l insa acum pur si simplu nu-l mai cunoaste. Si-a pierdut dreptul la resedinta in univers, s-a infruptat din copacul cunoasterii si a fost expulzat din Paradis. Este maret in lumea sa dar isi blestema maretia, cumparata cu pretul armoniei sufletului sau, al inocentei si pacii sale interioare in imbratisarea vietii.

Asadar, acolo sta cu viziunile sale, tradat de univers, uimit si terifiat. Bestiile cunosteau de asemenea frica, in furtuni sau in ghearele leului. Dar omul a devenit infricosat de viata insasi, intr-adevar, chiar de propia sa existenta. Viata- care pentru bestie insemna sa simta jocul puterii, era caldura, jocuri, conflict si foamete si, intr-un final, supunerea in fata legilor nescrise ale soartei (law of course). La bestie, suferinta este auto-restrictiva, omului in schimb ii hraneste frica de lume si disperarea din viata. Chiar in timp ce copilul porneste pe raul vietii, zgomotul asurzitor facut de cascada mortii se ridica deasupra vaii, din ce in ce mai aproape, rupandu-i in continuu din bucurie. Omul priveste pamantul respirand ca un plaman imens; cand expira, viata incantatoare rabufneste prin toti porii tanjind spre soare, iar cand inspira, un geamat de ruptura strabate textura nou-creata iar cadavrele sfasie pamantul ca o repriza de grindina.

Nu numai ca-si poate vedea prezentul dar si cimitirele care se infatiseaza dinaintea sa, plansetul mileniilor scufundate in formele in putrefactie, in visele devenite tarana ale mamelor. Cortina viitorului odata trasa, ne arata cosmarul repetitiei eterne, irosire nesabuita de materie organica. Suferinta a miliarde de oameni isi face drum spre sufletul lui prin poarta compasiunii ; din tot ce se intampla se ridica un ras sfidator la adresa cererilor sa se faca dreptate- principiul sau organizatoric cel mai profund. Se vede pe sine iesind din pantecul mamei, isi ridica mana in aer si are cinci ramuri; de unde acest numar cinci diabolic si ce are el oare de-a face cu sufletul meu?

Nu mai este evident pentru sine – isi atinge corpul oripilat; pana aici esti si nu mai departe. Poarta in el mancare, un animal care ieri sprinta iar acum e supt inauntrul meu, parte din mine, oare unde incep si unde ma termin? Toate lucrurile sunt inlantuite de cauze si de efecte iar orice lucru pe care incearca sa-l inteleaga se dizolva inaintea gandirii sale scrutatoare. In curand vede mecanica in tot ceea ce-l inconjoara si ii este drag, chiar in zambetul celor iubiti – mai sunt insa si alte zambete, o gheata rupta cu degete (n. trad : zambet amar). In final, aspectele lucrurilor sunt doar aspecte ale sinelui. Nimic nu exista fara el, toate drumurile duc inspre el, lumea e doar un ecou fantomatic al propriei voci – se avanta urland spre cer si vrea sa se verse in pamant impreuna cu masa impura dinauntrul lui, simte ademenirea nebuniei si isi doreste moartea inainte de a pierde chiar si aceasta abilitate.

Dar in timp ce sta in fata mortii iminente, intelege natura ei si importanta cosmica a pasului care urmeaza. Imaginatia sa creativa construieste noi perspective in spatele cortinei mortii si isi da seama ca nici acolo nu va gasi un sanctuar. Iar acum poate sa discearna forma propriei constitutii biologico-cosmice: este prizonierul neajutorat al universului, tinut captiv pentru a putea cadea in ne-numite posibilitati.

Din acest moment inainte, este intr-o perpetua stare de panica.

Un asemenea sentiment de panica cosmica este axiomatic pentru mintea umana. Intr-adevar, rasa umana pare a fi destinata spre pieire in masura in care atentia si energia individului sunt deviate de la prezervarea efectiva si continuarea vietii inspre indurarea sau minimizarea tensiunii catastrofice din interior (n. trad : pentru a deveni suportabila).

Tragedia unei specii devenite nepotrivita pentru viata prin supra-evolutia unei abilitati nu este limitata doar la umanitate. Se crede, spre exemplu, ca anumiti capriori din timpuri paleontologice au disparut fiindca si-au dezvoltat coarne mult prea greoaie. Mutatiile trebuie considerate oarbe, se dezvolta in lipsa unui raport functional cu mediul lor.

In stari depresive, mintea umana poate aparea ca imaginea unei asemenea excrescente, cu toata splendoarea sa fantastica atintind purtatorul la pamant.

III

De ce oare, atunci, umanitatea nu a disparut in timpul unor mari epidemii de nebunie? De ce doar un numar relativ mic de indivizi dispar fiindca nu nu mai pot indura povara vietii – cognitia dandu-le mai mult decat pot duce?

Istoria culturii, precum si auto-reflexivitatea si contemplarea celorlalti, permit urmatorul raspuns: majoritatea oamenilor invata sa se salveze limitand artificial continutul constiintei.

Daca acel caprior, la intervale potrivite, si-ar fi rupt partea superioara a coarnelor sale crescute prea mult, ar fi supravietuit mai mult. Totusi, ar fi facut acest lucru in febra si durere constanta, intr-adevar, tradandu-si propria sa ratiune de a exista, miezul particularitatii sale, pentru ca el fusese ales de mana creatiei sa fie purtatorul de coarne printre animalele salbatice. Ceea ce ar fi castigat in continuitate ar fi pierdut din importanta, din maretia vietii, cu alte cuvinte ar fi fost o continuitate fara speranta, un mars al carui destinatie finala nu este afirmarea de sine, ci o inaintare perpetua printre ruinele propriei fiinte recreate la nesfarsit, o cursa auto-distructiva impotriva vointei sacre a sangelui.

Identitatea menirii si a pieirii este, atat pentru acei capriori disparuti ca si pentru om, tragicul paradox al vietii. Intr-un act devotat de afirmare primordiala (Bejahung), ultimul Cervis Giganticus si-a purtat menirea pana la sfarsit. Fiinta umana s-a salvat si isi continua existenta. Realizeaza, pentru a extrapola pe baza unei fraze binecunoscute, o represie mai mult sau mai putin constienta a surplusului sau distructiv de constiinta. Acest proces este aproape constant in timpul orelor in care suntem activi si treji si este o cerinta a adaptabilitatii sociale si a tot ceea ce in acceptia comuna inseamna a trai sanatos si normal.

Psihiatria functioneaza chiar pe asumptia ca sanatos si viabil este cel mai important lucru in termeni personali. Depresia, “frica de viata”, refuzul de a se hrani si altele sunt luate invariabil ca semne ale unei stari patologice si tratate aferent. Deseori insa, asemenea fenomene sunt mesaje ale unei intelegeri mai adanci si mai imediate a vietii, fructe amare ale genialitatii gandirii sau ale sentimentului aflat la radacina tendintelor antibiologice.  Nu este sufletul cel care este bolnav, ci protectia care ii cade ori ii este rejectata fiindca este resimtita, in mod corect, ca o tradare a potentialului maxim al ego-ului.

Intreaga viata care se afla sub ochii nostri astazi este intesata dinspre interior spre exterior in mecanimse de represiune, sociale si individuale; acestea gasindu-si originile chiar in formulele uzuale si uzate ale vietii de zi cu zi. Desi au o vasta varietate de forme, pare legitim de a identifica macar patru, dintre cele mai importante, care au loc in mod natural in fiecare combinatie: izolare, ancorare, distractie si sublimare.

Prin izolare inteleg o indepartare arbitrara completa de constiinta oricarui gand ori sentiment nedorit sau distructiv. (Engstrom: “Unul nu trebuie sa gandeasca, este mult prea confuz”) O varianta perfecta si brutala este intalnita la medici, care pentru propria protectie nu vor vedea decat aspectele tehnice ale profesiei lor. Aceasta poate deteriora spre huliganism ca in cazul unor criminali sau studenti la medicina, unde sensibilitatea la partea tragica a vietii este eradicata prin mijloace violente (jocuri cu cadavrele, etc).

In interactiunea de zi cu zi, izolarea se manifesta in general printr-un cod mutual al tacerii: in special la copii, pentru ca acestia sa nu se sperie nejustificat de viata pe care tocmai au inceput-o si sa-si poata mentine iluziile pana cand isi permit sa renunte la ele. In schimb, copii nu vor reaminti adultilor de sex, WC sau moarte. In cazul adultilor se apeleaza la “tact”, un mecanism observat de exemplu atunci cand un om care plange pe strada intr-un context social este indepartat subtil cu asistenta politiei.
Mecanismul ancorarii serveste inca de la inceputul copilariei; parintii, casa, strada, devin toate fapte certe pentru copil si ii confera un sentiment de siguranta. Aceasta sfera a existentei este prima – poate si cea mai fericita – protectie impotriva cosmosului pe care ajungem sa (nu)-l cunoastem in timpul vietii, un fapt care explica indubutabil si multa dezbatutul “atasament infantil”. Intrebarea daca acest atasament este de asemenea alterat de sex este in acest caz una neimportanta. (n. traducatorului – a se observa influenta freudiana asupra lui Zapffe) Cand copilul descopera mai incolo faptul ca toate aceste puncte fixe sunt de fapt la fel de arbitrare si de efemere ca oricare altele, are o criza de confuzie si de anxietate si cauta prompt o alta ancora. “La toamna incep scoala”. Daca substituirea cumva da gres, atunci cursul poate fi unul fatal sau se va produce ceea ce numesc un “spasm de ancorare”: se agata de valori moarte, ascunzand pe cat se poate de eficient de sine si de altii faptul ca valorile sale nu functioneaza, fiind astfel “insolvent spiritual”. Rezultatul este o nesiguranta pe termen lung, sentimentul de inferioritate, supra compensarea, nelinistea. Pe masura ce aceasta conditie cade in diverse categorii, este facuta subiectul tratamentului psihanalitic, al carui rol este realizarea tranzitiei spre noi ancore.

Ancorarea poate fi caracterizata drept o fixare a unor puncte in interior sau de constructia unor ziduri exterioare in jurul spaimelor lichide ale constiintei.(Actul de a-si fixa atentia asupra lucrurilor familiare si respingerea sentimentelor/ideilor contradictorii – n. traducatorului). In mod normal inconstient, actul poate fi totusi si unul complet constient (a “adopta” un tel). Ancorele folositoare in mod public sunt primite cu simpatie, acela care “se sacrifica complet” pentru ancora sa (firma, cauza, etc) fiind idolatrizat. A realizat un parapet maret impotriva dezintegrarii vietii iar altii, prin sugestie, isi vor insusi din puterea sa. Intr-o forma brutala si in mod deliberat, poate fi intalnita la playboy-i “decadenti” (“trebuie sa se casatoreasca la timp iar mai apoi oprelistile vor disparea de la sine”). Astfel, cineva isi va stabili prioritati in propria-si viata, expunandu-se la un rau evident din punctul sau de vedere dar, calmandu-si nervii si construind un container pentru o sensibilitate fata de viata devenita din ce in ce mai cruda. Ibsen ne prezinta, in Hjalmar Ekdal si Molvik, doua cauze inflorite (“minciuni vii”); nu exista nicio diferenta intre ancorarea lor si cea a stalpilor societatii in afara neproductivitatii practico-economice a ultimei.

Orice cultura este un sistem grandios si rotund de ancorari, construit pe multiple fundatii de firmamente, ideile culturale de baza. Unei persoane obisnuite ii sunt suficiente firmamentele colective, personalitatea construindu-si personajul ancorat mai mult sau mai putin in firmamentele majore, mostenite colectiv (divinitatea, biserica, statul, moralitatea, soarta, legile vietii, oamenii, viitorul). Cu cat este mai aproape un element portant de un firmament major, cu atat este mai periculos la atingere. Aici o protectie directa este in mod normal realizata prin intermediul codurilor penale si a amenintarilor aferente (inchizitie, cenzura, abordarea conservatoare a vietii).

Capacitatea de transport a fiecarui segment depinde fie de natura sa fictiva prin care inca nu s-a vazut sau, de a fi pur si simplu recunoscuta drept a fi necesara. De aici si educatia religioasa din scoli, pe care chiar si ateistii o sustin deoarce nu cunosc alte metode de a-i invata pe copii cum sa reactioneze si sa se comporte din punct de vedere social.

Cand oamenii realizeaza fictiunea sau redundanta segmentelor, vor incerca sa le inlocuiasca cu unele noi (“durata limitata a adevarurilor”) – de unde si lupta culturala si spirituala care, impreuna cu competitia economica, formeaza continutul dinamic al istoriei mondiale.

Setea de bunuri materiale (puterea) nu se datoreaza atat placerilor rezultate direct din bogatie, din moment ce nimeni nu poate sta in acelasi timp pe mai mult de un scaun sau nu va mananca mai mult decat este necesar pentru a-si satisface nevoia. Mai degraba, valoarea unei averi in viata este data de multiplele oportunitati de ancorare si distractie/distragere aflate la indemana posesorului acesteia.

Atat pentru ancorajele colective cat si pentru cele individuale, atunci cand un segment se rupe, se produce o criza care este cu atat mai grava cu cat segmentul se afla mai aproape de firmamentele principale. In cercurile interioare, protejate de fortificatii externe, asemenea crize se petrec des, fara dureri (“dezamagiri”); se poate observa aici chiar si o joaca cu valorile ancorate (umor, curaj, jargon, alcool). Dar, in timpul unui asemenea joc, exista si riscul de a transforma euforicul in macabru. Groaza de a fi ne atinteste atunci si, intr-o repriza mortala, percepem cum mintea atarna doar in firele propriei sale rasuciri iar dedesubt se ascunde un iad neintuit.

Firmamentele fondatoare sunt rareori inlocuite fara spasme sociale majore si un risc de dezagregare completa (reforma, revolutie). In asemenea momente, indivizii sunt lasati din ce in ce mai mult proprilor metode de ancorare iar numarul esecurilor tinde sa creasca. Rezulta depresie, exces si suicid (ofiterii germani dupa primul razboi mondial, studentii chinezi dupa revolutie).

O alta eroare a sistemului este faptul ca diverse fronturi periculoase au nevoie de firmamente diferite. In timp ce o suprastructura logica este construita pe fiecare in parte, se produc ciocniri a modurilor incomensurabile de sentimente si ganduri. Atunci, disperarea se poate strecura printre crapaturi. In asemenea cazuri, o persoana poate fi obsedata de bucurie distructiva, dizlocand tot aparatul artificial al vietii sale, incepand cu entuziasm si oroare sa curete toata mizeria. Oroarea provine din pierderea tuturor valorilor protectoare si din ruptura produsa de intelegerea brutala si acceptarea celui mai adanc secret al naturii noastre, biologicul nesanatos, perpetua dispozitie pentru osanda.

Iubim ancorele pentru ca ne salveaza dar le si uram pentru ca ne limiteaza simtul libertatii. Oricand ne simtim suficient de puternici, ne face placere sa mergem impreuna si sa ingropam cu stil o valoare expirata. Obiectele materiale iau aici o valoare simbolica importata (modul radical de a aborda viata).

Atunci cand o fiinta umana a eliminat toate acele ancore care sunt vizibile pentru el insusi si doar cele inconstiente raman la locul lor, aceasta isi va asuma titlul de “personalitate liberata”.

Un mod popular de protectie este distragerea atentiei. Limitarea atentiei asupra limitelor critice se petrece captivand-o/subjugand-o in permanenta cu impresii. Acest lucru se intampla deobicei si in copilarie. Fara distractie, chiar si copilul va deveni insuportabil siesi. “Mama, ce sa fac?”. O fetita englezoaica care a venit sa-si viziteze rudele norvegiene iesi din camera ei intreband: “Ce se intampla acum?”. Surorile ating virtuozitatea: “Uite, un caine! Ia uite, vopsesc palatul!”.
Fenomenul este atat de familiar incat nu mai necesita demonstratii suplimentare. Distractia este, spre exemplu, tactica folosita de inalta societate de a trai. Poate fi asemanata cu un aparat de zbor – construit din materiale grele, dar incorporand un principiu care il va meninte in zbor atunci cand va fi aplicat. Trebuie sa fie intotdeauna in miscare, doar aerul fiind cel care il poate purta repede. Pilotul poate deveni somnoros sau sa se simta confortabil datorita obisnuintei insa criza devine acuta imediat ce motorul cedeaza.

Tactica este deseori aplicata in mod constient. Disperarea poate sapa pe dedesubt si sa tasneasca in reprize, intr-o criza subita de plans. Atunci cand toate optiunile de distragere a atentiei sunt uzate, se instaureaza melancolia, care variaza de la indiferenta la depresie fatala. Femeile, in general mai putin predispuse de a se lasa prada ratiunii, folosesc desori metode de distragere a atentiei, fiind prin urmare mai sigure in traiul lor decat barbatii.

Un rau considerabil al incarcerarii este negarea celor mai comune optiuni de distragere a atentiei. Si, fiindca alte metode de salvare sunt la randul lor limitate ca numar, prizonierul va trai in permanenta intr-o stare apropiata disperarii. Actele pe care le comite ulterior, pentru a refracta stagiul final, isi au radacinile in insusi principiul vitalitatii. Intr-un asemenea moment isi simte sufletul in univers si nu are alte motive decat indurarea acestei conditii.

Exemple pure ale panicii de viata sunt rare, mecanismele protectoare fiind rafinate, automate si intr-o oarecare masura continue. Dar, chiar si taramul adiacent poarta semnul mortii, viata fiind aici cu greu sustenabila si doar prin eforturi marete. Moartea intotdeauna pare a fi o scapare, omul ignorand posibilitatile de dupa si, din moment ce moartea este perceputa partial dependent de sentimente si perspectiva, poate parea o solutie acceptabila. Daca in moarte cineva ar putea poza in vreun fel ( sa spuna un poem, un gest, sa moara in picioare) – i.e. ancorarea finala – ori o alta distractie finala (Moartea lui Aase*), atunci o asemenea soarta nu mai pare a fi chiar atat de rea. Presa, servind mecanismul tainurii, nu inceteaza niciodata sa gaseasca motive de a minimiza sentimentul de panica – “se crede ca ultima scadere a pretului graului…” (o posibila cauza ).

Atunci cand un om isi ia propria viata in depresie, aceasta este o moarte naturala din cauze spirituale. Barbarismul modern de a “salva” sinucigasul se bazeaza pe teama si intelegerea gresita a naturii existentei.

Doar o parte limitata a umanitatii poate trai cu schimbari simple, fie la munca, in viata sociala sau ca divertisment. Persoana culta necesita conexiuni, o progresie a schimbarilor. Nimic finit nu satisface pana la urma, unul fiind in permanenta miscare, adunand cunostiinte, construindu-si cariera. Fenomenul este cunoscut ca o “tanjeala” (dor) sau ca o “tendinta transcedentala “. Imediat ce un tel este atins, dorul avanseaza, focalizandu-se pe altceva; motiv pentru care obiectul nu este telul insusi, ci chiar actul de a-l atinge – panta, si nicidecum inaltimea absoluta, care reprezinta graficul vietii unui om. Promotia de la privat la corporal poate oferi o experienta mai valoroasa decat cea de la colonel la general. Orice motive de “optimism progresiv” sunt indepartate prin aceste legi psihologice majore.

Dorinta umana nu este marcata doar de straduinta de “a merge inainte” dar in egala masura si de cea de a “scapa de”. Iar, daca folosim cuvantul intr-un sens religios, doar ultima descriere i se potriveste. Fiindca aici nimanui nu ii este clar de ce anume fuge, anume valoarea umana a lacrimilor, propria conditie de neindurat. Daca intelegerea acestei situatii dificile reprezinta ultimul strat al sufletului, dupa cum a fost argumentat mai sus, este de asemenea de inteles si de ce sentimentul religios este incercat si simtit drept unul fundamental. Prin contrast, speranta ca va creea un criteriu divin, care pastreaza o promisiune a propriei impliniri, este pusa intr-o lumina usor melancolica de aceste consideratii.

Cel de-al patrulea remediu impotriva panicii, sublimarea, este mai degraba un mod de transformare decat de represiune. Prin daruri stilistice sau artistice, durerea de a trai poate fi cateodata convertita in experiente valoroase. Impulsuri pozitive angreneaza raul si il folosesc diametral opus, atribuindu-i pictorialului acestuia aspecte dramatice, eroice, lirice sau chiar comice.

Daca cea mai rea intepatura de suferinta nu este tocita prin alte mijloace sau nu ii este taiat accesul la minte, o asemenea utilizare este totusi putin probabila. (Imagine: Alpinistul nu poate degusta viziunea abisului in timp ce se ineaca cu ameteala; numai cand acest sentiment este mai mult sau mai putin invins se poate bucura de el – ancorat). Pentru a scrie o tragedie, cineva trebuie in primul rand sa se elibereze intr-o oarecare masura – trada – de insusi sentimentul de tragedie si sa-l priveasca dintr-o perspectiva, estetica, exterioara. Aici este spre exemplu o oportunitate, pentru o hora salbatica prin cele mai inalte niveluri ironice, intr-un cerc vicios rusinos. Aici poate fi alergat propriul ego prin numeroase habitacluri, bucurandu-se de capacitatea diferitelor straturi de constiinta de a se anihila unul pe celalalt.

Eseul de fata este o incercare tipica de subliminare. Autorul nu sufera, umple paginile si va fi publicat intr-un jurnal.

“Martiriul” doamnelor singuratice (domnisoare batrane – n. traducatorului) este de asemenea o forma de subliminare – castiga ulterior prin importanta. In orice caz, sublimarea pare a fi cea mai rara metoda de protejare dintre cele mentionate aici.

IV

Este oare posibil pentru “naturile primitive” sa renunte la aceste crampe si dansuri si sa traiasca in  armonie cu ele insasi, in serena beatitudine a muncii si a iubirii? Daca sunt cumva considerati oameni, atunci cred ca raspunsul este nu. Cea mai puternica revendicare facuta apropo de asa zisii oamenii naturii este ca sunt cumva mai aproape de minunatul ideal biologic decat noi oamenii nenaturali. Si chiar daca am reusit sa salvam o majoritate la fiecare furtuna, am fost asistati de acea parte a naturii noastre care este modesta sau moderat dezvoltata. Aceasta baza pozitiva (fiindca doar protectia insasi nu poate crea viata, doar sa-i impiedice sovairea) trebuie cautata in modul de adaptare naturala a energiei din trup si in partile biologice ajutatoare ale sufletului [1],  subiect al unor asemenea dificultati care se datoreaza limitarilor senzoriale, slabiciunii trupului si a nevoii de a lucra pentru viata si iubire.

Si tocmai in acest taram finit al fericirii in cadrul fronturilor, civilizatia care progreseaza, tehnologia si standardizarea au asemenea influente decazute. Pe masura ce o fractie din ce in ce mai mare de facultati cognitive se retrag din jocul impotriva mediului inconjurator, se manifesta o crestere a somajului spiritual. Valoarea unui avans tehnic fata de abordarea vietii trebuie judecata prin contributia adusa oportunitatilor umane de ocupare a spiritului. Desi granitele sunt neclare, poate primele ustensile pentru a taia pot fi mentionate drept un caz de inventie pozitiva.

Alte inventii tehnice imbogatesc doar viata inventatorului; reprezinta un furt major si crud din rezervele comune de experienta ale umanitatii si ar trebui pedepsite cel mai aspru posibil daca sunt facute publice impotriva dreptului de veto al cenzurii (?!?!). O asemenea crima printre multe altele este folosirea aparatelor de zbor pentru a explora taramuri necunscute. Intr-un glob vandalizator singular, se distrug oportunitatile abundente de experienta care i-ar putea ajuta pe multi daca, fiecare, prin efort, ar obtine propria-si parte. [2]

Faza curenta a febrei cronice a vietii este in mod particular spurcata de aceste circumstante. Absenta unei activitati spirituale naturale (biologice) apare, spre exemplu, in omniprezenta recurgere la distractie ( divertisment, sport, radio – “ritmul vremii”). Termenii de ancorare nu sunt atat de favorabili – toate sistemele colective mostenite de ancorare sunt strapunse de criticism si anxietate, dezgust, confuzie, disperare patrunsa printre crapaturi (“cadavrele din cargo”). Comunismul si psihanaliza, oricat de incomesurabile altfel, ambele incearca (comunismul avand de asemenea o reflectie spirituala) prin modalitati noi, sa varieze scaparea veche reinoind-o; aplicand, respectiv, violenta si viclenie pentru a face oamenii potriviti biologic prin ademenirea surplusului lor critic de cognitie.
Ideia, in ambele cazuri, este in mod misterios una logica. Dar, din nou, nu poate reprezenta o solutie finala. O degenerare deliberata spre o limita inferioara mai viabila poate salva specia pe termen scurt, prin natura sa de a nu gasi pacea intr-o asemenea resemnare sau de a nu o gasi deloc.

V

Daca continuam cu aceste consideratii pana la sfarsitul amar, atunci concluzia nu se afla in dubii. Atata timp cat umanitatea continua nesabuit in credinta deziluzorie ca este menita biologic de a triumfa, nimic esential nu se va schimba. Pe masura ce va creste iar atmosfera spirituala se va ingrosa, tehnicile de protectie trebuie sa-si asume un caracter din ce in ce mai brutal.

Iar oamenii vor persista in a visa la salvare si afirmare si la un nou mesia. Cand multi salvatori vor fi batuti in cuie de copaci sau striviti cu pietre in piete publice, doar atunci ultimul mesia va sosi.

Atunci va aparea un om care, fiind primul dintre toti, a avut curajul de a se dezbraca si a-si lasa sufletul golas si de a-l trimite viu la limita descendentei, insasi ideea de osanda. Un om care a inteles ideea de viata si natura sa cosmica si a carui durere este una colectiva a intregului pamant. Cu ce tipete furibunde multimile tuturor natiunilor ii vor striga moartea, cand asemenea unui giulgiu vocea sa va cuprinde pamantul iar mesajul bizar a rasunat pentru prima si ultima oara:

- Viata lumilor este un rau (riu) furtunos dar pamantul este un iaz si o apa statatoare.
- Semnul osandei este scris pe fruntile voastre – cat timp va veti impotrivi acestor impunsaturi?
- Dar este doar o singura cucerire si o coroana, o mantuire si o solutie.
- Sa va cunosteti – fiti infertili si lasati pamantul in tacere dupa voi.

Iar dupa ce a vorbit, se vor revarsa peste el, condusi de facatorii de pace si de moase, si il vor ingropa in unghiile lor.

El este ultimul mesia. Ca fiul din tata, isi are radacina in arcasul de langa adapatoare.

Peter Wessel Zapffe, 1933

Note

* “Moartea lui Aasis ” este o piesa a compozitorului norvegian Edvard Grieg, Zapffe facand si o aluzie la moartea autorului, a caror ultime cuvinte au fost “Ei bine, daca asa trebuie !”. – n. traducatorului

1.  O distinctie a claritatii..

2. Mentionez ca nu este vorba despre propuneri de reforme fantastice, ci mai degraba de o privire din punct de vedere psihologic a principiului.