“Ultimul mesia” – Peter Wessel Zapffe

Acesta este un eseu din 1933, scris de filosoful norvegian Peter Wessel Zapffe. Scris original in norvegiana, acesta a fost tradus in engleza in 2004 de Gisle R. Tangenes pentru editia din martie/aprilie (Nr. 45) a revistei “Philosophy Now”, text dupa am lucrat pentru a-l traduce si in limba romana. Orice corectura este binevenita.

Ultimul mesia

I

Intr-o noapte din timpuri indepartate, omul s-a trezit si s-a privit.

A vazut ca era golas sub cosmos si vagabond in propriul trup. Toate lucrurile s-au dizolvat in fata gandirii sale scrutatoare, miracol dupa miracol si oroare dupa oroare desfasurandu-i-se prin minte.

Apoi se trezi si femeia, si spuse ca este timpul pentru vanatoare. Si-a luat arcul si sagetile, un fruct al uniunii dintre spirit si mana, si a iesit afara sub stele. In timp ce bestiile soseau sa se adape din locuri familiare, nu mai simti spiritul infierbantat al tigrului in propriul sange ci doar un psalm maret al fratiei intru suferinta a tot ceea ce este viu.

In acea zi nu s-a mai intors cu vanat iar, cand l-au gasit a doua zi, zacea mort langa adapatoare.

II

Ce s-a intamplat? O bresa chiar in unitatea vietii, un paradox biologic, o abominatie, o absurditate, o exagerare de-o natura dezastruoasa. Viata si-a ratat tinta, aruncandu-se pe sine in aer. O specie a fost inarmata prea puternic – cu un spirit atotputernic, care este insa, in egala masura, o amenintare la adresa propriului bine.  Arma sa era ca o sabie fara maner, cu doua taisuri care separa totul. Cel care o va manui va trebui sa o tina in asa fel incat intotdeauna una dintre muchile ascutite sa fie indreptata spre sine.

In pofida noilor sai ochi, omul isi avea radacinile tot in materie, sufletul sau gravitand in jurul ei si supunandu-se legilor ei oarbe. Si totusi putea sa priveasca materia ca pe un strain, sa se compare cu toate fenomenele, sa distinga si sa-si localizeze procesele vitale. A sosit in natura ca un vizitator neinvitat, in zadar intinzandu-si mainile spre a cersi reconcilierea cu creatorul sau: Natura nu-i mai spune nimic, a facut un miracol creindu-l insa acum pur si simplu nu-l mai cunoaste. Si-a pierdut dreptul la resedinta in univers, s-a infruptat din copacul cunoasterii si a fost expulzat din Paradis. Este maret in lumea sa dar isi blestema maretia, cumparata cu pretul armoniei sufletului sau, al inocentei si pacii sale interioare in imbratisarea vietii.

Asadar, acolo sta cu viziunile sale, tradat de univers, uimit si terifiat. Bestiile cunosteau de asemenea frica, in furtuni sau in ghearele leului. Dar omul a devenit infricosat de viata insasi, intr-adevar, chiar de propia sa existenta. Viata- care pentru bestie insemna sa simta jocul puterii, era caldura, jocuri, conflict si foamete si, intr-un final, supunerea in fata legilor nescrise ale soartei (law of course). La bestie, suferinta este auto-restrictiva, omului in schimb ii hraneste frica de lume si disperarea din viata. Chiar in timp ce copilul porneste pe raul vietii, zgomotul asurzitor facut de cascada mortii se ridica deasupra vaii, din ce in ce mai aproape, rupandu-i in continuu din bucurie. Omul priveste pamantul respirand ca un plaman imens; cand expira, viata incantatoare rabufneste prin toti porii tanjind spre soare, iar cand inspira, un geamat de ruptura strabate textura nou-creata iar cadavrele sfasie pamantul ca o repriza de grindina.

Nu numai ca-si poate vedea prezentul dar si cimitirele care se infatiseaza dinaintea sa, plansetul mileniilor scufundate in formele in putrefactie, in visele devenite tarana ale mamelor. Cortina viitorului odata trasa, ne arata cosmarul repetitiei eterne, irosire nesabuita de materie organica. Suferinta a miliarde de oameni isi face drum spre sufletul lui prin poarta compasiunii ; din tot ce se intampla se ridica un ras sfidator la adresa cererilor sa se faca dreptate- principiul sau organizatoric cel mai profund. Se vede pe sine iesind din pantecul mamei, isi ridica mana in aer si are cinci ramuri; de unde acest numar cinci diabolic si ce are el oare de-a face cu sufletul meu?

Nu mai este evident pentru sine – isi atinge corpul oripilat; pana aici esti si nu mai departe. Poarta in el mancare, un animal care ieri sprinta iar acum e supt inauntrul meu, parte din mine, oare unde incep si unde ma termin? Toate lucrurile sunt inlantuite de cauze si de efecte iar orice lucru pe care incearca sa-l inteleaga se dizolva inaintea gandirii sale scrutatoare. In curand vede mecanica in tot ceea ce-l inconjoara si ii este drag, chiar in zambetul celor iubiti – mai sunt insa si alte zambete, o gheata rupta cu degete (n. trad : zambet amar). In final, aspectele lucrurilor sunt doar aspecte ale sinelui. Nimic nu exista fara el, toate drumurile duc inspre el, lumea e doar un ecou fantomatic al propriei voci – se avanta urland spre cer si vrea sa se verse in pamant impreuna cu masa impura dinauntrul lui, simte ademenirea nebuniei si isi doreste moartea inainte de a pierde chiar si aceasta abilitate.

Dar in timp ce sta in fata mortii iminente, intelege natura ei si importanta cosmica a pasului care urmeaza. Imaginatia sa creativa construieste noi perspective in spatele cortinei mortii si isi da seama ca nici acolo nu va gasi un sanctuar. Iar acum poate sa discearna forma propriei constitutii biologico-cosmice: este prizonierul neajutorat al universului, tinut captiv pentru a putea cadea in ne-numite posibilitati.

Din acest moment inainte, este intr-o perpetua stare de panica.

Un asemenea sentiment de panica cosmica este axiomatic pentru mintea umana. Intr-adevar, rasa umana pare a fi destinata spre pieire in masura in care atentia si energia individului sunt deviate de la prezervarea efectiva si continuarea vietii inspre indurarea sau minimizarea tensiunii catastrofice din interior (n. trad : pentru a deveni suportabila).

Tragedia unei specii devenite nepotrivita pentru viata prin supra-evolutia unei abilitati nu este limitata doar la umanitate. Se crede, spre exemplu, ca anumiti capriori din timpuri paleontologice au disparut fiindca si-au dezvoltat coarne mult prea greoaie. Mutatiile trebuie considerate oarbe, se dezvolta in lipsa unui raport functional cu mediul lor.

In stari depresive, mintea umana poate aparea ca imaginea unei asemenea excrescente, cu toata splendoarea sa fantastica atintind purtatorul la pamant.

III

De ce oare, atunci, umanitatea nu a disparut in timpul unor mari epidemii de nebunie? De ce doar un numar relativ mic de indivizi dispar fiindca nu nu mai pot indura povara vietii – cognitia dandu-le mai mult decat pot duce?

Istoria culturii, precum si auto-reflexivitatea si contemplarea celorlalti, permit urmatorul raspuns: majoritatea oamenilor invata sa se salveze limitand artificial continutul constiintei.

Daca acel caprior, la intervale potrivite, si-ar fi rupt partea superioara a coarnelor sale crescute prea mult, ar fi supravietuit mai mult. Totusi, ar fi facut acest lucru in febra si durere constanta, intr-adevar, tradandu-si propria sa ratiune de a exista, miezul particularitatii sale, pentru ca el fusese ales de mana creatiei sa fie purtatorul de coarne printre animalele salbatice. Ceea ce ar fi castigat in continuitate ar fi pierdut din importanta, din maretia vietii, cu alte cuvinte ar fi fost o continuitate fara speranta, un mars al carui destinatie finala nu este afirmarea de sine, ci o inaintare perpetua printre ruinele propriei fiinte recreate la nesfarsit, o cursa auto-distructiva impotriva vointei sacre a sangelui.

Identitatea menirii si a pieirii este, atat pentru acei capriori disparuti ca si pentru om, tragicul paradox al vietii. Intr-un act devotat de afirmare primordiala (Bejahung), ultimul Cervis Giganticus si-a purtat menirea pana la sfarsit. Fiinta umana s-a salvat si isi continua existenta. Realizeaza, pentru a extrapola pe baza unei fraze binecunoscute, o represie mai mult sau mai putin constienta a surplusului sau distructiv de constiinta. Acest proces este aproape constant in timpul orelor in care suntem activi si treji si este o cerinta a adaptabilitatii sociale si a tot ceea ce in acceptia comuna inseamna a trai sanatos si normal.

Psihiatria functioneaza chiar pe asumptia ca sanatos si viabil este cel mai important lucru in termeni personali. Depresia, “frica de viata”, refuzul de a se hrani si altele sunt luate invariabil ca semne ale unei stari patologice si tratate aferent. Deseori insa, asemenea fenomene sunt mesaje ale unei intelegeri mai adanci si mai imediate a vietii, fructe amare ale genialitatii gandirii sau ale sentimentului aflat la radacina tendintelor antibiologice.  Nu este sufletul cel care este bolnav, ci protectia care ii cade ori ii este rejectata fiindca este resimtita, in mod corect, ca o tradare a potentialului maxim al ego-ului.

Intreaga viata care se afla sub ochii nostri astazi este intesata dinspre interior spre exterior in mecanimse de represiune, sociale si individuale; acestea gasindu-si originile chiar in formulele uzuale si uzate ale vietii de zi cu zi. Desi au o vasta varietate de forme, pare legitim de a identifica macar patru, dintre cele mai importante, care au loc in mod natural in fiecare combinatie: izolare, ancorare, distractie si sublimare.

Prin izolare inteleg o indepartare arbitrara completa de constiinta oricarui gand ori sentiment nedorit sau distructiv. (Engstrom: “Unul nu trebuie sa gandeasca, este mult prea confuz”) O varianta perfecta si brutala este intalnita la medici, care pentru propria protectie nu vor vedea decat aspectele tehnice ale profesiei lor. Aceasta poate deteriora spre huliganism ca in cazul unor criminali sau studenti la medicina, unde sensibilitatea la partea tragica a vietii este eradicata prin mijloace violente (jocuri cu cadavrele, etc).

In interactiunea de zi cu zi, izolarea se manifesta in general printr-un cod mutual al tacerii: in special la copii, pentru ca acestia sa nu se sperie nejustificat de viata pe care tocmai au inceput-o si sa-si poata mentine iluziile pana cand isi permit sa renunte la ele. In schimb, copii nu vor reaminti adultilor de sex, WC sau moarte. In cazul adultilor se apeleaza la “tact”, un mecanism observat de exemplu atunci cand un om care plange pe strada intr-un context social este indepartat subtil cu asistenta politiei.
Mecanismul ancorarii serveste inca de la inceputul copilariei; parintii, casa, strada, devin toate fapte certe pentru copil si ii confera un sentiment de siguranta. Aceasta sfera a existentei este prima – poate si cea mai fericita – protectie impotriva cosmosului pe care ajungem sa (nu)-l cunoastem in timpul vietii, un fapt care explica indubutabil si multa dezbatutul “atasament infantil”. Intrebarea daca acest atasament este de asemenea alterat de sex este in acest caz una neimportanta. (n. traducatorului – a se observa influenta freudiana asupra lui Zapffe) Cand copilul descopera mai incolo faptul ca toate aceste puncte fixe sunt de fapt la fel de arbitrare si de efemere ca oricare altele, are o criza de confuzie si de anxietate si cauta prompt o alta ancora. “La toamna incep scoala”. Daca substituirea cumva da gres, atunci cursul poate fi unul fatal sau se va produce ceea ce numesc un “spasm de ancorare”: se agata de valori moarte, ascunzand pe cat se poate de eficient de sine si de altii faptul ca valorile sale nu functioneaza, fiind astfel “insolvent spiritual”. Rezultatul este o nesiguranta pe termen lung, sentimentul de inferioritate, supra compensarea, nelinistea. Pe masura ce aceasta conditie cade in diverse categorii, este facuta subiectul tratamentului psihanalitic, al carui rol este realizarea tranzitiei spre noi ancore.

Ancorarea poate fi caracterizata drept o fixare a unor puncte in interior sau de constructia unor ziduri exterioare in jurul spaimelor lichide ale constiintei.(Actul de a-si fixa atentia asupra lucrurilor familiare si respingerea sentimentelor/ideilor contradictorii – n. traducatorului). In mod normal inconstient, actul poate fi totusi si unul complet constient (a “adopta” un tel). Ancorele folositoare in mod public sunt primite cu simpatie, acela care “se sacrifica complet” pentru ancora sa (firma, cauza, etc) fiind idolatrizat. A realizat un parapet maret impotriva dezintegrarii vietii iar altii, prin sugestie, isi vor insusi din puterea sa. Intr-o forma brutala si in mod deliberat, poate fi intalnita la playboy-i “decadenti” (“trebuie sa se casatoreasca la timp iar mai apoi oprelistile vor disparea de la sine”). Astfel, cineva isi va stabili prioritati in propria-si viata, expunandu-se la un rau evident din punctul sau de vedere dar, calmandu-si nervii si construind un container pentru o sensibilitate fata de viata devenita din ce in ce mai cruda. Ibsen ne prezinta, in Hjalmar Ekdal si Molvik, doua cauze inflorite (“minciuni vii”); nu exista nicio diferenta intre ancorarea lor si cea a stalpilor societatii in afara neproductivitatii practico-economice a ultimei.

Orice cultura este un sistem grandios si rotund de ancorari, construit pe multiple fundatii de firmamente, ideile culturale de baza. Unei persoane obisnuite ii sunt suficiente firmamentele colective, personalitatea construindu-si personajul ancorat mai mult sau mai putin in firmamentele majore, mostenite colectiv (divinitatea, biserica, statul, moralitatea, soarta, legile vietii, oamenii, viitorul). Cu cat este mai aproape un element portant de un firmament major, cu atat este mai periculos la atingere. Aici o protectie directa este in mod normal realizata prin intermediul codurilor penale si a amenintarilor aferente (inchizitie, cenzura, abordarea conservatoare a vietii).

Capacitatea de transport a fiecarui segment depinde fie de natura sa fictiva prin care inca nu s-a vazut sau, de a fi pur si simplu recunoscuta drept a fi necesara. De aici si educatia religioasa din scoli, pe care chiar si ateistii o sustin deoarce nu cunosc alte metode de a-i invata pe copii cum sa reactioneze si sa se comporte din punct de vedere social.

Cand oamenii realizeaza fictiunea sau redundanta segmentelor, vor incerca sa le inlocuiasca cu unele noi (“durata limitata a adevarurilor”) – de unde si lupta culturala si spirituala care, impreuna cu competitia economica, formeaza continutul dinamic al istoriei mondiale.

Setea de bunuri materiale (puterea) nu se datoreaza atat placerilor rezultate direct din bogatie, din moment ce nimeni nu poate sta in acelasi timp pe mai mult de un scaun sau nu va mananca mai mult decat este necesar pentru a-si satisface nevoia. Mai degraba, valoarea unei averi in viata este data de multiplele oportunitati de ancorare si distractie/distragere aflate la indemana posesorului acesteia.

Atat pentru ancorajele colective cat si pentru cele individuale, atunci cand un segment se rupe, se produce o criza care este cu atat mai grava cu cat segmentul se afla mai aproape de firmamentele principale. In cercurile interioare, protejate de fortificatii externe, asemenea crize se petrec des, fara dureri (“dezamagiri”); se poate observa aici chiar si o joaca cu valorile ancorate (umor, curaj, jargon, alcool). Dar, in timpul unui asemenea joc, exista si riscul de a transforma euforicul in macabru. Groaza de a fi ne atinteste atunci si, intr-o repriza mortala, percepem cum mintea atarna doar in firele propriei sale rasuciri iar dedesubt se ascunde un iad neintuit.

Firmamentele fondatoare sunt rareori inlocuite fara spasme sociale majore si un risc de dezagregare completa (reforma, revolutie). In asemenea momente, indivizii sunt lasati din ce in ce mai mult proprilor metode de ancorare iar numarul esecurilor tinde sa creasca. Rezulta depresie, exces si suicid (ofiterii germani dupa primul razboi mondial, studentii chinezi dupa revolutie).

O alta eroare a sistemului este faptul ca diverse fronturi periculoase au nevoie de firmamente diferite. In timp ce o suprastructura logica este construita pe fiecare in parte, se produc ciocniri a modurilor incomensurabile de sentimente si ganduri. Atunci, disperarea se poate strecura printre crapaturi. In asemenea cazuri, o persoana poate fi obsedata de bucurie distructiva, dizlocand tot aparatul artificial al vietii sale, incepand cu entuziasm si oroare sa curete toata mizeria. Oroarea provine din pierderea tuturor valorilor protectoare si din ruptura produsa de intelegerea brutala si acceptarea celui mai adanc secret al naturii noastre, biologicul nesanatos, perpetua dispozitie pentru osanda.

Iubim ancorele pentru ca ne salveaza dar le si uram pentru ca ne limiteaza simtul libertatii. Oricand ne simtim suficient de puternici, ne face placere sa mergem impreuna si sa ingropam cu stil o valoare expirata. Obiectele materiale iau aici o valoare simbolica importata (modul radical de a aborda viata).

Atunci cand o fiinta umana a eliminat toate acele ancore care sunt vizibile pentru el insusi si doar cele inconstiente raman la locul lor, aceasta isi va asuma titlul de “personalitate liberata”.

Un mod popular de protectie este distragerea atentiei. Limitarea atentiei asupra limitelor critice se petrece captivand-o/subjugand-o in permanenta cu impresii. Acest lucru se intampla deobicei si in copilarie. Fara distractie, chiar si copilul va deveni insuportabil siesi. “Mama, ce sa fac?”. O fetita englezoaica care a venit sa-si viziteze rudele norvegiene iesi din camera ei intreband: “Ce se intampla acum?”. Surorile ating virtuozitatea: “Uite, un caine! Ia uite, vopsesc palatul!”.
Fenomenul este atat de familiar incat nu mai necesita demonstratii suplimentare. Distractia este, spre exemplu, tactica folosita de inalta societate de a trai. Poate fi asemanata cu un aparat de zbor – construit din materiale grele, dar incorporand un principiu care il va meninte in zbor atunci cand va fi aplicat. Trebuie sa fie intotdeauna in miscare, doar aerul fiind cel care il poate purta repede. Pilotul poate deveni somnoros sau sa se simta confortabil datorita obisnuintei insa criza devine acuta imediat ce motorul cedeaza.

Tactica este deseori aplicata in mod constient. Disperarea poate sapa pe dedesubt si sa tasneasca in reprize, intr-o criza subita de plans. Atunci cand toate optiunile de distragere a atentiei sunt uzate, se instaureaza melancolia, care variaza de la indiferenta la depresie fatala. Femeile, in general mai putin predispuse de a se lasa prada ratiunii, folosesc desori metode de distragere a atentiei, fiind prin urmare mai sigure in traiul lor decat barbatii.

Un rau considerabil al incarcerarii este negarea celor mai comune optiuni de distragere a atentiei. Si, fiindca alte metode de salvare sunt la randul lor limitate ca numar, prizonierul va trai in permanenta intr-o stare apropiata disperarii. Actele pe care le comite ulterior, pentru a refracta stagiul final, isi au radacinile in insusi principiul vitalitatii. Intr-un asemenea moment isi simte sufletul in univers si nu are alte motive decat indurarea acestei conditii.

Exemple pure ale panicii de viata sunt rare, mecanismele protectoare fiind rafinate, automate si intr-o oarecare masura continue. Dar, chiar si taramul adiacent poarta semnul mortii, viata fiind aici cu greu sustenabila si doar prin eforturi marete. Moartea intotdeauna pare a fi o scapare, omul ignorand posibilitatile de dupa si, din moment ce moartea este perceputa partial dependent de sentimente si perspectiva, poate parea o solutie acceptabila. Daca in moarte cineva ar putea poza in vreun fel ( sa spuna un poem, un gest, sa moara in picioare) – i.e. ancorarea finala – ori o alta distractie finala (Moartea lui Aase*), atunci o asemenea soarta nu mai pare a fi chiar atat de rea. Presa, servind mecanismul tainurii, nu inceteaza niciodata sa gaseasca motive de a minimiza sentimentul de panica – “se crede ca ultima scadere a pretului graului…” (o posibila cauza ).

Atunci cand un om isi ia propria viata in depresie, aceasta este o moarte naturala din cauze spirituale. Barbarismul modern de a “salva” sinucigasul se bazeaza pe teama si intelegerea gresita a naturii existentei.

Doar o parte limitata a umanitatii poate trai cu schimbari simple, fie la munca, in viata sociala sau ca divertisment. Persoana culta necesita conexiuni, o progresie a schimbarilor. Nimic finit nu satisface pana la urma, unul fiind in permanenta miscare, adunand cunostiinte, construindu-si cariera. Fenomenul este cunoscut ca o “tanjeala” (dor) sau ca o “tendinta transcedentala “. Imediat ce un tel este atins, dorul avanseaza, focalizandu-se pe altceva; motiv pentru care obiectul nu este telul insusi, ci chiar actul de a-l atinge – panta, si nicidecum inaltimea absoluta, care reprezinta graficul vietii unui om. Promotia de la privat la corporal poate oferi o experienta mai valoroasa decat cea de la colonel la general. Orice motive de “optimism progresiv” sunt indepartate prin aceste legi psihologice majore.

Dorinta umana nu este marcata doar de straduinta de “a merge inainte” dar in egala masura si de cea de a “scapa de”. Iar, daca folosim cuvantul intr-un sens religios, doar ultima descriere i se potriveste. Fiindca aici nimanui nu ii este clar de ce anume fuge, anume valoarea umana a lacrimilor, propria conditie de neindurat. Daca intelegerea acestei situatii dificile reprezinta ultimul strat al sufletului, dupa cum a fost argumentat mai sus, este de asemenea de inteles si de ce sentimentul religios este incercat si simtit drept unul fundamental. Prin contrast, speranta ca va creea un criteriu divin, care pastreaza o promisiune a propriei impliniri, este pusa intr-o lumina usor melancolica de aceste consideratii.

Cel de-al patrulea remediu impotriva panicii, sublimarea, este mai degraba un mod de transformare decat de represiune. Prin daruri stilistice sau artistice, durerea de a trai poate fi cateodata convertita in experiente valoroase. Impulsuri pozitive angreneaza raul si il folosesc diametral opus, atribuindu-i pictorialului acestuia aspecte dramatice, eroice, lirice sau chiar comice.

Daca cea mai rea intepatura de suferinta nu este tocita prin alte mijloace sau nu ii este taiat accesul la minte, o asemenea utilizare este totusi putin probabila. (Imagine: Alpinistul nu poate degusta viziunea abisului in timp ce se ineaca cu ameteala; numai cand acest sentiment este mai mult sau mai putin invins se poate bucura de el – ancorat). Pentru a scrie o tragedie, cineva trebuie in primul rand sa se elibereze intr-o oarecare masura – trada – de insusi sentimentul de tragedie si sa-l priveasca dintr-o perspectiva, estetica, exterioara. Aici este spre exemplu o oportunitate, pentru o hora salbatica prin cele mai inalte niveluri ironice, intr-un cerc vicios rusinos. Aici poate fi alergat propriul ego prin numeroase habitacluri, bucurandu-se de capacitatea diferitelor straturi de constiinta de a se anihila unul pe celalalt.

Eseul de fata este o incercare tipica de subliminare. Autorul nu sufera, umple paginile si va fi publicat intr-un jurnal.

“Martiriul” doamnelor singuratice (domnisoare batrane – n. traducatorului) este de asemenea o forma de subliminare – castiga ulterior prin importanta. In orice caz, sublimarea pare a fi cea mai rara metoda de protejare dintre cele mentionate aici.

IV

Este oare posibil pentru “naturile primitive” sa renunte la aceste crampe si dansuri si sa traiasca in  armonie cu ele insasi, in serena beatitudine a muncii si a iubirii? Daca sunt cumva considerati oameni, atunci cred ca raspunsul este nu. Cea mai puternica revendicare facuta apropo de asa zisii oamenii naturii este ca sunt cumva mai aproape de minunatul ideal biologic decat noi oamenii nenaturali. Si chiar daca am reusit sa salvam o majoritate la fiecare furtuna, am fost asistati de acea parte a naturii noastre care este modesta sau moderat dezvoltata. Aceasta baza pozitiva (fiindca doar protectia insasi nu poate crea viata, doar sa-i impiedice sovairea) trebuie cautata in modul de adaptare naturala a energiei din trup si in partile biologice ajutatoare ale sufletului [1],  subiect al unor asemenea dificultati care se datoreaza limitarilor senzoriale, slabiciunii trupului si a nevoii de a lucra pentru viata si iubire.

Si tocmai in acest taram finit al fericirii in cadrul fronturilor, civilizatia care progreseaza, tehnologia si standardizarea au asemenea influente decazute. Pe masura ce o fractie din ce in ce mai mare de facultati cognitive se retrag din jocul impotriva mediului inconjurator, se manifesta o crestere a somajului spiritual. Valoarea unui avans tehnic fata de abordarea vietii trebuie judecata prin contributia adusa oportunitatilor umane de ocupare a spiritului. Desi granitele sunt neclare, poate primele ustensile pentru a taia pot fi mentionate drept un caz de inventie pozitiva.

Alte inventii tehnice imbogatesc doar viata inventatorului; reprezinta un furt major si crud din rezervele comune de experienta ale umanitatii si ar trebui pedepsite cel mai aspru posibil daca sunt facute publice impotriva dreptului de veto al cenzurii (?!?!). O asemenea crima printre multe altele este folosirea aparatelor de zbor pentru a explora taramuri necunscute. Intr-un glob vandalizator singular, se distrug oportunitatile abundente de experienta care i-ar putea ajuta pe multi daca, fiecare, prin efort, ar obtine propria-si parte. [2]

Faza curenta a febrei cronice a vietii este in mod particular spurcata de aceste circumstante. Absenta unei activitati spirituale naturale (biologice) apare, spre exemplu, in omniprezenta recurgere la distractie ( divertisment, sport, radio – “ritmul vremii”). Termenii de ancorare nu sunt atat de favorabili – toate sistemele colective mostenite de ancorare sunt strapunse de criticism si anxietate, dezgust, confuzie, disperare patrunsa printre crapaturi (“cadavrele din cargo”). Comunismul si psihanaliza, oricat de incomesurabile altfel, ambele incearca (comunismul avand de asemenea o reflectie spirituala) prin modalitati noi, sa varieze scaparea veche reinoind-o; aplicand, respectiv, violenta si viclenie pentru a face oamenii potriviti biologic prin ademenirea surplusului lor critic de cognitie.
Ideia, in ambele cazuri, este in mod misterios una logica. Dar, din nou, nu poate reprezenta o solutie finala. O degenerare deliberata spre o limita inferioara mai viabila poate salva specia pe termen scurt, prin natura sa de a nu gasi pacea intr-o asemenea resemnare sau de a nu o gasi deloc.

V

Daca continuam cu aceste consideratii pana la sfarsitul amar, atunci concluzia nu se afla in dubii. Atata timp cat umanitatea continua nesabuit in credinta deziluzorie ca este menita biologic de a triumfa, nimic esential nu se va schimba. Pe masura ce va creste iar atmosfera spirituala se va ingrosa, tehnicile de protectie trebuie sa-si asume un caracter din ce in ce mai brutal.

Iar oamenii vor persista in a visa la salvare si afirmare si la un nou mesia. Cand multi salvatori vor fi batuti in cuie de copaci sau striviti cu pietre in piete publice, doar atunci ultimul mesia va sosi.

Atunci va aparea un om care, fiind primul dintre toti, a avut curajul de a se dezbraca si a-si lasa sufletul golas si de a-l trimite viu la limita descendentei, insasi ideea de osanda. Un om care a inteles ideea de viata si natura sa cosmica si a carui durere este una colectiva a intregului pamant. Cu ce tipete furibunde multimile tuturor natiunilor ii vor striga moartea, cand asemenea unui giulgiu vocea sa va cuprinde pamantul iar mesajul bizar a rasunat pentru prima si ultima oara:

- Viata lumilor este un rau (riu) furtunos dar pamantul este un iaz si o apa statatoare.
- Semnul osandei este scris pe fruntile voastre – cat timp va veti impotrivi acestor impunsaturi?
- Dar este doar o singura cucerire si o coroana, o mantuire si o solutie.
- Sa va cunosteti – fiti infertili si lasati pamantul in tacere dupa voi.

Iar dupa ce a vorbit, se vor revarsa peste el, condusi de facatorii de pace si de moase, si il vor ingropa in unghiile lor.

El este ultimul mesia. Ca fiul din tata, isi are radacina in arcasul de langa adapatoare.

Peter Wessel Zapffe, 1933

Note

* “Moartea lui Aasis ” este o piesa a compozitorului norvegian Edvard Grieg, Zapffe facand si o aluzie la moartea autorului, a caror ultime cuvinte au fost “Ei bine, daca asa trebuie !”. – n. traducatorului

1.  O distinctie a claritatii..

2. Mentionez ca nu este vorba despre propuneri de reforme fantastice, ci mai degraba de o privire din punct de vedere psihologic a principiului.

Metropola virtuală: the social network revolution

Dacă micuţele figuri anime ar putea să grăiască, cel mai probabil ne-ar spune că Asia este o cheie spre viitor. Iar asta nu numai din punct de vedere tehnologic, ci şi cultural sau spiritual. Grădinile Zen şi metodele de relaxare specifice sunt din ce în ce mai des întâlnite. Dar vorbeam despre tehnologie şi comunicare, calea spre o nouă metropolă devenită realitate.
Prin evul mediu omenirea avea fortăreţe, comunităţi puternice care ştiau să-şi împărtăşească nevoile, să se apere, iar reţelele sociale funcţionau ca ceasurile elveţiene. Modernitatea ne-a învăţat modalităţi de eficientizare dar ne-a adus şi dependenţa de toate dispozitivele care ne pot face viaţa mai plăcută sau mai uşoară. “Time is money” (timpul înseamnă bani) ne spune Occidentul iar „money” se traduce aici printr-un instinct de confort crescut şi o nevoie mai puternică ca oricând de interacţiune. Poate traducerea corectă ar fi următoarea: cu cât facem mai multe în acelaşi timp, cu atât suntem mai fericiţi, implicit şi mai productivi.
Da, noua metropolă ne-a învăţat conceptul de “multitasking” fiindcă pur şi simplu facem într-adevăr mai multe în acelaşi spaţiu/timp.
Un prim semn ar putea fi văzut cu mult înainte de expansiunea internetului şi a reţelelor de comunicare 2.0 - comunităţi închegate online, care au revoluţionat accesul la căutare şi cultivare a unor echivalenţe devenite comune. Este sub forma unui simbol urban, ascuns tocmai în inima Asiei tehnogoogleizate şi anume turnul de capsule Nakagin din Tokyo. Cele 13 etaje, şi nu mă refer la cele ale filmului matricial după cartea lui Daniel F. Galouye, ne arată un nivel nou de realitate, în care locuitorii micului bloc pot fi mutaţi printr-o simplă rearanjare a capsulelor apartament, fiecare dintre acestea cuprinzând cele mai noi accesorii tehnologice existente la începutul anilor ‘70. Cumva, ideea de bază era de a produce o clădire organică, care să se muleze cât mai mult pe preferinţele de interacţiune ale fiecăruia.
Poate că nu am ajuns nici măcar la nivelul asiatic de studii şi teste pentru a ne gândi doar la cum vom locui într-un îndepărtat viitor, în confortul propriului spaţiu personalizat, însă capabili de o mobilitate de invidiat. Dar, cel puţin virtual, structura unei astfel de metropole există deja. Dacă messengerul este la îndemâna oricui pentru a menţine contactul cu prietenii îndepărtaţi sau de a o accentua pe cea cu cei apropiaţi, o evoluţie pozitivă de la reţeaua locală de bloc, mirc şi primele programe de chat, rudimentar şi haotic organizate, reţelele sociale de genul Hi5, Myspace, Linkedin sau Mixi facilitează accesul la o cantitate uriaşă de informaţii sociale. Nu avem încă posibiltiatea de a interacţiona direct, la nivel material, după principiul capsulelor mai sus menţionate şi cea de a importa din alte culturi după bunul plac, însă avem totuşi prima formă de metropolă virtuală, în care milioane de utilizatori se manifestă zilnic simultan, loc în care împrumutul şi schimbul de valori devine o realitate indiferent de spaţiu. Singura cerinţă ar fi accesul la internet, un mediu din ce în ce mai răspândit şi accesibil aproape de oriunde şi de către orincine.
Mitul exploratorului social s-a întipărit ce-i drept la nivel global doar în ultimii ani, mulţumită tehnologiei, care a facilitat asemenea activităţi, însă premiza este mai veche chiar şi la acest nivel. Primul computer nu este produsul minţilor moderne, el poate fi întâlnit încă din Antichitate iar dovada dorinţei de explorare a omului prin intermediul tehnologiei se regăseşte uşor dacă privim doar vechiul mecanism Antikythera, primul computer analog ce datează dinaintea lui Hristos. Poate că şi la nivel filosofic principiile se regăsesc tot pe acolo, oamenii din peştera lui Platon ne vorbesc despre cum se poate mai mult şi mai bine, despre adevăruri care sunt ascunse şi nu trebuie decât descoperite.
Am putea spune ca această nevoie de comunicare şi explorare socială este una primară, pe care doar de curând tehnologia a facut-o accesibilă chiar oricui. Trecutul ne arată că tendinţele acestea se regăsesc cel mai bine în structurile urbane avansate, în oraşe.
Metropola a reprezentat încă de la început un punct cheie în evoluţia noastră, producând schimbări pe toate planurile posibile. Rapiditatea cu care circulă informaţiile se traduce şi prin nevoia de a le actualiza mai des, de a forţa barierele comunicării pentru a avea acces cât mai repede la ele. De asta, metropola - „oraşul” sub forma sa cea mai avansată – este responsabilă de instaurarea celor mai multe valori. Ea nu acceptă decât ceea ce este nou, ea se reproduce perpetuu, este un „refutatio” la nivel social, îmbinând straturi peste straturi de interacţiune şi comunicare.
Planeta metropolă a lui Asimov, Trantor, este doar o viziune asupra viitorului, poate nu atât de apropiată dar nicidecum imposibilă dacă ne uităm la extinderea spaţiilor urbane în ultima sută de ani. Virtual totuşi, stimulii creşterii se resimt mult mai rapid fiindcă interacţiunea este permisă oricui, indiferent de locaţie. Virtual avem ocazia de a împrumuta valori printr-un simplu “click”, de a accede alte culturi, de a cunoaşte alţi oameni iar totul într-un timp nedefinit, instantaneu.
Aşadar, acolo unde întâlnim tone de cabluri suspendate sau îngropate adânc sub pamânt, se află şi inima care dictează ritmul umanităţii, acolo găsim cele mai complexe forme de interacţiune, acolo oamenii se autodepăşesc pe plan social în comunicare.
Metropolele, aşa cum le ştim noi acum, poate sunt încă limitate şi separate cultural şi social, în pofida caracterului lor modern dar viitorul este unul comun, primul substitut al său fiind deja online.

© Filip-Matei Pitaru
Technorati : antropologie, antropologie urbana, brands, branduri, filosofie, literatura, urban, retele sociale, comunicarea 3.0, metropola virtuala

 

Capitolul I. Branduri, civilizaţii şi războaie

Pe urmele miturilor.

A trecut aproape jumătate de secol de când avangardiştii comunicării se certau pe înţelesurile semiotice ale unor limbaje noi apărute, ca urmare a primei confruntări directe a omului cu tehnologia. Două războaie mondiale tocmai scuturaseră civilizaţia umană, lăsând loc nu numai unor noi ideologii dar şi unei lupte acerbe de acaparare tehnologică. De la nivel de guvernare până la ultimul individ, tehnologia trebuia promovată şi susţinută, reprezentând un simbol al libertăţii în Vest şi un produs al efortului colectiv în Est.
Să nu credem că sistemele totalitare ale vremii nu au înţeles beneficiile aduse de noile forme de transmitere a informaţiilor şi de comunicare. Din contră, s-au folosit de toate resursele posibile pentru a le dezvolta, urmârind îndeaproape modalităţile prin care se poate obţine un control mai eficient la nivel social. O extensie birocratică a unei arte deja încorporată de un sistem de când timpul, religia. Dacă primele forme rudimentare de transmitere a informaţiei existau încă de la începutul umanităţii, triburile semnalizând între ele cu ajutorul focului, scriitorii lăsându-şi operele scrise pe piei de animale pentru ca să circule, adevăratul salt în acest domeniu nu s-a petrecut decât milenii mai târziu, atunci când au apărut primele mijloacele de transmitere în masă.
Cotidianele au fost cele care au permis pentru prima oara accesul la alte culturi şi mentalităţi la nivel de comunitate sau chiar naţional, bineînţeles selecţionând cu grijă conţinutul. Apoi telefonul, radioul şi într-un final televizorul, ultimul dintr-un ciclu de invenţii învechite, care avea să redea totul la nivel vizual, la nivelul celui mai complex stimul uman, acolo unde codarea, recodarea şi decodarea informaţiei ocupă cea mai largă bandă dintre toate sistemele de percepţie cu care este înzestrat omul.*
Televiziunea a intrat imediat nu numai în atenţia producătorilor de seriale, emisiuni sau filme ori a maselor, fascinate de acest nou obiect de cult, ci şi a analiştilor de toate felurile, de la specialişti în marketing şi economie până la semiologi care încercau să descifreze felul în care limbajul şi cultura erau afectate, de la conţinutul programelor până la cel al reclamelor care au şi început imediat să apară. Efectele advertising-ului şi ale culturii mass media au început a fi demontate încă din faza lor incipientă, când nimeni nu bănuia cu adevărat evoluţia lor ulterioară sau implicaţiilor pe care urmau să le aibă la nivel social.
În 1951, cu mult înainte ca aceast aparent “rău vizual” să se extindă complet, canadianul Marshall McLuhan ne atrăgea atenţia că forma asta nouă de comunicare şi de transmitere a informaţiei, adoptată internaţional, nu poate duce decât la schimbarea tipologiei gândurilor umane. Pentru prima oară în istoria umanităţii, “ubermensch-ul” nitzschean devenea o realitate chiar dacă doar sub formă de concept. Un om omniprezent ancorat în realitate, cu conştiinţa deplină a istoriei şi a civilizaţiei cărei îi aparţine.
Câţiva ani mai târziu, celebrul semiolog şi teoretician social, Roland Barthes, avea să aducă lumii o nouă viziune legată tot de acest subiect, prima analiză reală a brandului, studiind mai îndeaproape efectele reclamelor asupra tipologiei umane, un prim studiu de “target” la nivel teoretic. Companiile multi-naţionale şi produsele lor erau deja întipărite în minte consumatorilor (vezi Coca-Cola, Pepsi, Lucky Strike, Marlboro, etc) însă nici una dintre aceste companii nu avea încă în minte profilul consumatorului sau modalităţile de a exercita acest profil la un nivel global. Ceea ce Roland Barthes face în “Mythologies” este tocmai să deconspire acest mit al brandului şi să înţeleagă felul în care consumatorul ajunge să se identifice cu tipologia oferită gratuit de reclamele televizate. Reclamele la detergenţi de la sfârşitul anilor ‘50 se regăsesc ca structură şi în cele actuale, la mai bine de 50 de ani de la apariţia lor, promovând imaginea salvatoare în viaţa familiei a acestor produse. Poate vizual evoluţia lor este mai pregnantă odată cu îmbunătăţirea adusă pe plan grafic şi auditiv dar conceptul rămâne întotdeauna acelaşi, al unui produs destinat vieţii de familie liniştite. Un limbaj simbolic care oferea gratuit un tipar social, gata doar să fie adoptat şi îmbrăţişat. Este cazul multor branduri apărute în aceşti ani, care au profitat din plin de televiziune pentru a-şi promova nu atât produsele, cât brandul în sine şi asocierea unor tipologii cu acest brand. Dacă la nivel de comunitate omul a fost întotdeauna dornic să preia din comportamentul social al celorlalţi, de ce nu s-ar putea produce acelaşi fenomen la nivel global? Vezi spre exemplu utlizatorii de telefonie mobilă, structuraţi pe categorii bine definite, de la adolescenţi până la corporate, fiecare dintre aceste categorii având reclamele aferente care să dea viaţă respectivelor tipologii.
Poate că pentru secolul XX miturile lui Roland Barthes îşi păstrau încă aura de necunoscut, doar o vagă banuială planând asupra felului în care se vor extinde toate aceste tipare sociale. Nici chiar Barthes nu a fost capabil să dezvolte mai mult teoria sa, ne-existând un precedent care să dovedească că ceea ce susţinea ar fi şi adevărat, să ofere un context istoric tuturor acestor transformări sociale. Pentru el, momentan, singurul efect vizibil şi real se raporta la impunerea unor valori culturale burgheze asupra celorlalţi.
“Mediul este chiar mesajul” ne spunea McLuhan. La nivelul empiric al conştiinţei, mediul este mesajul pe când la nivel de inteligenţă şi raţiune, conţinutul are rol de mesaj. Dualismul celor două datează şi astăzi, constituind baza modalităţii prin care tehnologia modernă a reuşit să promoveze anumite tipare sociale.
Inevitabil că întrebările despre comunicare şi transmiterea informaţilor au continuat să dezvolte noi teorii, majoritatea ca preocupări la nivel de civilizaţie şi cultură. “Încotro ne îndreptăm” este o paradigmă care i-a antrenat atât pe antici cât şi pe filosofii şi sociologii moderni, puşi în faţa unor evenimente unice care se desprind de linia binecunoscută a istoriei, de natura unei deformări politice, culturală şi socială la nivel internaţional. Se leagă oare de faptul că omul a dezvoltat aceste noi mijloace de comunicare sau nu?
Dacă în trecut omul a produs războaie pentru a se promova, forma cea mai brutală a unui “brand” cultural si social, în prezent asistăm la o omogenizare rapidă a culturilor şi tipologiilor sociale, paşnică şi totuşi într-un ritm din ce în ce mai alert, aproape imposibil de urmărit în întregime.
În “The end of history and the last man”, Francis Fukuyama aducea aminte umanităţii că a ajuns la “sfârşitul istoriei”. Colapsul Uniunii Sovietice a adus câştig de cauză capitalismului liberal iar restul va urma de la sine, umanitatea fiind în pragul de a ajunge cât de curând la sfârşitul luptelor ideologice. Într-adevăr, dacă ne raportăm la felul în care civilizaţiile actuale se întrepătrund atunci cu greu putem concepe creearea unor noi ideologii care să le mai despartă în vreun fel. Transmiterea tiparelor sociale nu poate decât să apropie şi mai mult pe plan social indivizii, comunităţile iar într-un final civilizaţiile, să le creeze un medium unic în care să se dezvolte. Se poate ca Fukuyama să nu fi fost un semiolog sau teoretician social, care să plece de la formele de comunicare moderne şi să le analizeze en detail atunci când şi-a expus teoriile însă nici nu a fost nevoie fiindcă “sfârşitul istoriei” îl regăsim şi în textele lui Baudrillard (“Les stratégies fatales” şi “L’illusion de la fin”). Lăsând la o parte “sfârşitul” filosofic al istoriei, la Baudrillard reîntâlnim fenomenele media care ne interesează, nu atât ca formă de transmitere a unor realităţi sociale ce se traduc în tipologii, ci mai mult ca o formă iluzorie de propagandă. Chiar şi aşa, punând accent pe această parte nefastă a unui mod de utilizare eronat al noilor forme de comunicare, Baudrillard ascunde fără a realiza în textele sale o demonstraţie a felului prin care impresia generală se transmite la nivel individual, chiar dacă aceasta este stâlcită şi deformată datorită sursei originale. Un exemplu ar fi “La Guerre du Golfe n’a pas eu lieu”, unde Baudrillard susţine că războiul americano-iriakian din 1991 nu a avut loc, prezenţa lui virtuală fiind doar de natură propagandistică. Deşi este irelevantă aici certificarea istorică a evenimentelor, certă este implicarea afectivă şi materială pe plan internaţional, ca urmare a acestui prim război vizionat pretutindeni live.
În “Clash of Civilizations”, Samuel P. Huntington ne vorbeşte despre acelaşi sfârşit al ideologiilor, doar că din alt punct de vedere, în realitate totul revenind la o stare naturală a lucrurilor, caracterizată de conflictele culturale, existente şi la nivelul primelor triburi urbane. Pentru el, principalele conflicte ale viitorului vor fi axate doar pe aceste linii culturale şi religioase. Dacă asistăm la importul de mentalităţi, transmise pe toate căile de comunicare modernă existente, de la televiziune la radio şi într-un final prin internet, atunci pentru început acestea vor rămâne singurele variante de conflict.
Preluând la nivel individual anumite branduri specifice, atât sociale cât şi culturale, iniţial nu putem decât să asistăm la o fragmentare întru omogenizare, când se vor produce respingeri reciproce culturale la nivel de trib şi comunitate urbană. Totuşi, în extensie, la nivel macrosocial, vom asista la o uniformizare a acestora, societăţi tăiate până în prezent de contactul cu alte culturi, fiind acum dornice să-şi promoveze valenţele proprii cât să şi preia altele noi, reînprospătând fondul iniţial.
Dacă am învăţat că vom găsi brandingul la nivel de produse, creând tipologii şi tipare sociale, trebuie să-l menţionăm şi pe cel cultural, care are acelaşi rol, dacă nu chiar unul mai important. Culturile care şi-au creat deja anumite branduri ce sunt întâlnite peste tot mapamondul au căpătat ele însele acest statut, ajungând să promoveze o multitudine de branduri laolaltă, prin chiar cultura care le reprezintă.
În istoria civilizaţiilor piaţa a ocupat întotdeauna un rol important pe plan comunicativ, având roluri binedefinite în acest sens, de transmitere de informaţii şi interacţiune socială. În piaţă primele triburi urbane au făcut schimburi de idei, acolo s-a dezvoltat moda şi s-au comentat diverse aspecte ale structurilor sociale care compuneau tribul în cauză. Astăzi piaţa sau bazarul are o funcţie similară, chiar dacă există alte modalităţi mai uşoare de a comunica şi transmite informaţia. Totuşi, o analiză atentă va demonstra apariţia unei noi structuri pe baza acestei forme antice, întâlnită mai peste tot datorită promovării întâi la nivel suburban, apoi urban şi cultural. Mall-ul nu este o invenţie americană, primele astfel de structuri datând încă din Antichitate, în continuare unul dintre cele mai cunoscute bazaruri aflându-se în Istambul, datând din secolul al XV-lea şi cuprinzând mai bine de 58 de străzi şi peste 4,000 de magazine. Totuşi abandonarea pieţelor în favoarea mall-urilor este un fenomen răspândit pretutindeni, mai ales în ţările din lumea a treia, ieşite de curând de sub influenţa unor ideologii totalitare. Mall-ul, în structura sa predominant americană, a fost preluat în defavoarea vechii pieţi chiar dacă aceasta însuma aceleaşi funcţii. Pentru că mall-ul a fost promovat la nivel cultural, de societate şi pentru că nu venea doar sub formă de concept, ci şi cu toate produsele aferente, toate mini-brandurile ce se regăsesc în orice colţ al lumii în el. “Să mergem la mall” s-a transformat din sintagma unei generaţii în cea a unei civilizaţii, pentru a se extinde rapid peste tot. Iată o valoare universală pe care o vom înţelege indiferent de limbă sau aparente diferenţe culturale. Iată de ce în orice mall vom da peste familiarele fast-food-uri iar “Big Mac” va fi un “Big Mac”, oriunde am călători, înţeles la fel. Sistemul de franciză culturală funcţionează, împrumutăm şi promovăm mai departe.

* Un studiu recent realizat de către Universitatea din Pennsylvania a aproximat lăţimea de bandă a retinei umane la 8,75 Mb/s, spre deosebire de cea a unui porc guineea a cărui rată de transfer se situează la doar 875 Kb/s. Current Biology (vol 16, p 1428).

© Filip-Matei Pitaru
Technorati : antropologie, antropologie urbana, brands, branduri, filosofie, literatura, urban

Cuvânt înainte

Cuvânt înainte

Astăzi evoluăm, în materie de informaţii, în felul în care percepem prezentul şi viitorul, în care ne raportăm la civilizaţiile din care facem parte. Astăzi inventăm limbaje noi ca să putem facilita comunicarea, dispozitive şi tehnologii care să ne esenţializeze volumul de informaţii de care dispunem şi modul în care îl accesăm. Astăzi optimizăm, sintagma unei civilizaţii moderne care a reuşit să devină mai conştientă de ea însăşi. De la istorie am ajuns la istoria disciplinelor istoriei: Istoria Artei, Istoria Filosofiei, Istoria Literaturii, Istoria Psihologiei, Istoria Economiei şi aşa mai departe. Astăzi, omul modern este mai conştient ca nicicând de istoria sa. Sau de istoriile sale. Iar cine crede că istoria cuprinde doar trecutul greşeşte, fiindcă realitatea omniprezentă îşi găseşte sfârşitul în acelaşi manual şcolar perpetuu. Astăzi omul se raportează nu numai la nivel de trib, comunitate sau civilizaţie, se raportează global şi chiar universal, urmărind influxul de informaţie care i-a lărgit sfera socială. Astăzi, omul a fost învăţat să
se promoveze singur. Să-şi cultive tipologia şi s-o extindă. Înainte aveam războaie, acum avem doar marketing. Înainte aveam cultură/religie individuală şi naţionalitate, acum avem branduri.
Cum s-a ajuns la toate astea şi care a fost rolul istoric al comunicării, care este el de fapt în continuare. S-a schimbat oare ceva în forma sau în fondul ei? S-a inventat un nou mod de a comunica folosind tehnologia sau este doar o soluţie de îmbunătăţire a ei.
Comunicând complet altfel sau mai bine am început să adoptăm valori cât mai comune, să tindem către o uniformizare a tiparelor sociale şi a civilizaţiilor. Am asistat demult la adoptarea unui “esperanto” comun sub forma unei limbi care a ştiut să se promoveze iar îmbrăţişarea tehnologiei a fost doar următorul pas al acestui nou tip de advertising. Cultural.
Motivul pentru care asistăm la fragmentarea civilizaţiilor actuale în favoarea adoptării unor valori unice se datorează de fapt transmiterii tipologiilor de la o comunitate şi o civilizaţie la alta. Se datorează modului în care comunicarea modernă a permis extinderea acestora mai rapid şi a felului în care au fost scoase în evidenţă. Inevitabil ne îndreptăm spre un patrimoniu social şi cultural comun, cu avantajele şi dezavantajele de rigoare. Va fi omul capabil să funcţioneze pe plan social mai bine, făcând parte dintr-o structură uniformă sau îl va distruge?
Ce este acest tratat de antropologie urbană şi ce este până la urmă antropologia urbană? Vorbim doar de un studiu analitic şi teoretic sau de unul empiric, în care sunt analizate aspectele reale ale comunicării moderne. Antropologia urbană este un studiu al omului modern şi cadrelor sociale din care face parte, al transformărilor pe care le suferă pe acest plan şi al formelor de comunicare folosite. Antropologia urbană nu se vrea a fi o demonstraţie, ci doar o stare de fapt a unor premize deja implicate în culturile de pe mapamond. Faţă de antropologia culturală sau socială, care se opreşte acolo unde se termină relaţiile sociale între oameni, antropologia urbană intervine pentru a descifra comunicarea ce are loc între ei, la nivel individual, de comunitate şi civilizaţie. Antropologia urbană analizează mijloacele prin care comunicăm şi rolul lor.
Antropologia urbană vrea să dezvăluie înfăţişarea omului modern, în splendida sa nuditate.

© Filip-Matei Pitaru

Technorati : antropologie, antropologie urbana, brands, branduri, filosofie, literatura, urban